|
2 Corinteni 7
- Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea pînă la capăt, în frica de Dumnezeu.
- Înţelegeţi-ne bine! N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni.
- Nu spun aceste lucruri ca să vă osîndesc, căci am spus mai înainte că sunteţi în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte.
- Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sunt plin de mîngîiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre.
- Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri.
- Dar Dumnezeu, care mîngîie pe cei smeriţi, ne-a mîngîiat prin venirea lui Tit.
- Şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin mîngîierea cu care a fost mîngîiat şi el de voi. El ne-a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrămile voastre, despre rîvna voastră pentru mine, aşa că bucuria mea a fost şi mai mare.
- Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi chiar dacă mi-ar fi părut rău căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcarcă pentru puţină vreme)
- totuş, acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveţi nici o pagubă din partea noastră.
- În adevăr, cînd întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mîntuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe cînd întristarea lumii aduce moartea.
- Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frămîntare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de desvinovăţire! Ce mînie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce rîvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta.
- Aşa că, dacă v-am scris nu v-am scris nici din pricina celui ce a făcut ocara, nici din pricina celui ce a suferit ocara, ci ca să se arate marea noastră purtare de grijă pentru voi înaintea lui Dumnezeu.
- De aceea am fost mîngîiaţi. Dar, pe lîngă mîngîierea aceasta a noastră, ne-am bucurat şi mai mult de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit de voi toţi.
- Şi dacă m-am lăudat puţin cu voi înaintea lui, n-am fost dat de ruşine. Ci, după cum în orice lucru v-am spus adevărul, tot aşa şi lauda noastră cu voi înaintea lui Tit, s-a adeverit.
- El are o şi mai mare dragoste pentru voi, cînd îşi aduce aminte de ascultarea voastră a tuturor, şi de primirea pe care i-aţi făcut-o, cu frică şi cu cutremur.
- Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privinţele.
|
|
|
|