|
Eclesiastul 1
- Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.
- O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.
- Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?
- Un neam trece, altul vine, şi pămîntul rămîne veşnic în picioare.
- Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.
- Vîntul suflă spre miazăzi, şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce, şi începe din nou aceleaşi rotituri.
- Toate rîurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.
- Toate lucrurile sunt într-o necurmată frămîntare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.
- Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
- Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: Iată ceva nou! de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.
- Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întîmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai tîrziu.
- Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.
- Mi-am pus inima să cercetez şi să adîncesc cu înţelepciune tot ce se întîmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.
- Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vînt!
- Ce este strîmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.
- Am zis în mine însumi: Iată că am sporit şi am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpînit înaintea mea peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.
- Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vînt.
- Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere.
|
|
|
|