|
Iov 14
- Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.
- Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.
- Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!
- Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.
- Dacă zilele lui sunt Hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece,
- întoarce-Ţi măcar privirile de la el, şi dă-i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.
- Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.
- Cînd i-a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,
- înverzeşte iarăşi de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.
- Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?
- Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,
- aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.
- Ah! de m-ai ascunde în locuinţa morţilor, de m-ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!
- Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.
- Atunci m-ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.
- Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;
- călcările mele de lege sunt pecetluite într-un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.
- Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,
- cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.
- Îl urmăreşti într-una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.
- De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sunt înjosiţi, habar n-are.
- Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.
|
|
|
|