|
Iov 24
- Pentru ce nu păzeşte Cel Atotputernic vremurile de judecată, şi de ce nu văd ceice-L cunosc zilele Lui de pedeapsă?
- Sunt unii care mută hotarele, fură turmele, şi le pasc;
- iau măgarul orfanului, iau zălog vaca văduvei;
- îmbrîncesc din drum pe cei lipsiţi, silesc pe toţi nenorociţii din ţară să se ascundă.
- Şi aceştia, ca măgarii sălbatici din pustie, ies dimineaţa la lucru să caute hrană, şi în pustie trebuie să caute pîinea pentru copiii lor.
- Taie nutreţul care a mai rămas pe cîmp, culeg ciorchinele rămase pe urma culegătorilor în via celui nelegiuit.
- Îi apucă noaptea în umezeală, fără îmbrăcăminte, fără învelitoare împotriva frigului.
- Îi pătrunde ploaia munţilor, şi, neavînd alt adăpost, se ghemuiesc lîngă stînci.
- Aceia smulg pe orfan de la ţîţă, iau zălog tot ce are săracul.
- Şi săracii umblă goi de tot, fără îmbrăcăminte, strîng snopii şi-s flămînzi;
- în grădinile nelegiuitului ei fac untdelemn, calcă teascul, şi le este sete;
- în cetăţi se aud vaietele celor ce mor, sufletul celor răniţi strigă... Şi Dumnezeu nu ia seama la aceste mişelii!
- Alţii sunt vrăjmaşi ai luminii, nu cunosc căile ei, nu umblă pe cărările ei.
- Ucigaşul se scoală în revărsatul zorilor, ucide pe cel sărac şi lipsit, şi noaptea fură.
- Ochiul preacurvarului pîndeşte amurgul: Nimeni nu mă va vedea zice el, şi îşi pune o maramă pe faţă.
- Noaptea sparg casele, ziua stau închişi; se tem de lumină.
- Pentru ei, dimineaţa este umbra morţii, şi cînd o văd, simt toate spaimele morţii.
- Dar nelegiuitul alunecă uşor pe faţa apelor, pe pămînt n-are decît o parte blestemată, şi niciodată n-apucă pe drumul celor vii!
- Cum sorb seceta şi căldura apele zăpezii, aşa înghite locuinţa morţilor pe cei ce păcătuiesc.
- Pîntecele mamei îl uită, viermii se ospătează cu el, nimeni nu-şi mai aduce aminte de el! Nelegiuitul este sfărîmat ca un copac,
- el, care pradă pe femeia stearpă şi fără copii, el care nu face nici un bine văduvei!...
- Şi totuş, Dumnezeu prin puterea Lui lungeşte zilele celor sîlnici, şi iată-i în picioare cînd nu mai trăgeau nădejde de viaţă;
- El le dă linişte şi încredere, are privirile îndreptate spre căile lor.
- S-au ridicat; şi într-o clipă nu mai sunt, cad, mor ca toţi oamenii, sunt tăiaţi ca spicele coapte.
- Nu este aşa? Cine mă va dovedi de minciună, cine-mi va nimici cuvintele mele?
|
|
|
|