|
Iov 7
- Soarta omului pe pămînt este ca a unui ostaş, şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua.
- Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,
- aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sunt nopţi de suferinţă.
- Mă culc, şi zic: Cînd mă voi scula? Cînd se va sfîrşi noaptea? Şi mă satur de frămîntări pînă în revărsatul zorilor.
- Trupul mi se acopere cu viermi şi cu o coajă pămîntoasă, pielea-mi crapă şi se desface.
- Zilele mele sboară mai iuţi decît suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nici o nădejde!
- Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.
- Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, şi nu voi mai fi.
- Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel ce se pogoară în Locuinţa morţilor!
- Nu se va mai întoarce în casa lui, şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.
- De aceea nu-mi voi ţine gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tîngui în amărăciunea sufletului meu.
- Oare o mare sunt eu sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?
- Cînd zic: Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile
- atunci mă înspăimînţi prin visuri, mă îngrozeşti prin vedenii.
- Ah! aş vrea mai bine gîtuirea, mai bine moartea decît aceste oase!
- Le dispreţuiesc!... nu voi trăi în veci... Lasă-mă, căci doar o suflare mi-i viaţa!
- Ce este omul, ca să-Ţi pese atît de mult de el, ca să iei seama la el,
- să-l cercetezi în toate dimineţile, şi să-l încerci în toate clipele?
- Cînd vei înceta odată să mă priveşti? Cînd îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?
- Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?
- Pentru ce nu-mi ierţi păcatul, şi pentru ce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărînă, şi cînd mă vei căuta, nu voi mai fi!
|
|
|
|