|
Iov 30
- Şi acum!... Am ajuns de rîsul celor mai tineri decît mine, pe ai căror părinţi nu-i socoteam vrednici să-i pun printre cînii turmei mele.
- Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mînilor lor, cînd ei nu erau în stare să ajungă la bătrîneţe?
- Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii.
- Smulg ierburile sălbatice de lîngă copăcei, şi n-au ca pîine decît rădăcina de bucsau.
- Sunt izgoniţi din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după nişte hoţi.
- Locuiesc în văi îngrozitoare, în peşterile pămîntului şi în stînci.
- Urlă printre stufişuri, şi se adună sub mărăcini.
- Fiinţe mîrşave şi dispreţuite, sunt izgoniţi din ţară.
- Şi acum, astfel de oameni mă pun în cîntecele lor, am ajuns de batjocura lor.
- Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în faţă.
- Nu se mai sfiesc şi mă înjosesc, nu mai au nici un frîu înaintea mea.
- Ticăloşii aceştia se scoală la dreapta mea, şi îmi împing picioarele, şi îşi croiesc cărări împotriva mea ca să mă peardă.
- Îmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor.
- Ca printr-o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc sub pocnetul dărîmăturilor.
- Mă apucă groaza. Slava îmi este spulberată ca de vînt, ca un nor a trecut fericirea mea.
- Şi acum, mi se topeşte sufletul în mine, şi m-au apucat zilele suferinţei.
- Noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu încetează.
- De tăria suferinţei haina îşi pierde faţa, mi se lipeşte de trup ca o cămaşă.
- Dumnezeu m-a aruncat în noroi, şi am ajuns ca ţărîna şi cenuşa.
- Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau în picioare, şi nu mă vezi.
- Eşti fără milă împotriva mea, lupţi împotriva mea cu tăria mînii Tale.
- Mă ridici, îmi dai drumul pe vînt, şi mă nimiceşti cu suflarea furtunii.
- Căci ştiu că mă duci la moarte, în locul unde se întîlnesc toţi cei vii.
- Dar cel ce se prăbuşeşte nu-şi întinde mînile? Cel în nenorocire nu cere ajutor?
- Nu plîngeam eu pe cel amărît? N-avea inima mea milă de cel lipsit?
- Mă aşteptam la fericire, şi cînd colo, nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină, şi cînd colo, a venit întunericul.
- Îmi ferb măruntaiele fără încetare, m-au apucat zilele de durere.
- Umblu înegrit, dar nu de soare. Mă scol în plină adunare, şi strig ajutor.
- Am ajuns frate cu şacalii, tovarăş cu struţii.
- Pielea mi se înegreşte şi cade, iar oasele îmi ard şi se usucă.
- Arfa mea s-a prefăcut în instrument de jale, şi cavalul meu scoate sunete plîngătoare.
|
|
|
|